Blogul Innerchords

Un gând bun într-o picătură

Este ora 08:20, am reuşit să ajung la timp.

Mă uit în sală, e destul de multă lume … chiar prea multă. Îmi dau seama că sunt plăcut surprinsă de spiritul civic în creştere al românilor. În acelaşi timp, încep să mă tem că voi întârzia şi că nu voi pleca de aici mai repede de ora 10:00. Încă mai am timp. Iau 3 bilete de ordine, unul pentru mine şi două pentru prietenele mele, Anca şi Adina. Acum o săptămână acceptasem invitaţia lor de a merge împreună să donăm sânge. Uite că au venit şi ele … încă 10 minute şi suntem în faţa doamnelor de la recepţie care ne repartizează către analizele preliminare donării (tensiunea, completarea unei fişe, analize etc.).

Este ora 8:50 … începem să ne îngrijorăm când, după 20 de minute încă suntem amândouă în faţa uşii, iar Adina e aproape de donarea propriu-zisă … Anca merge şi întreabă la recepţie dacă putem fi repartizate la un alt medic. Răspunsul a fost negativ (desigur!), lucru ce a trezit nişte gânduri de enervare în mintea mea. Vedeam şi eu cât de greu ieşeau şi intrau oamenii în cabinet şi că nouă nu ne mai venea odată rândul.

Într-un final, intru şi eu! Anca tocmai iese râzând şi îmi spune că a povestit mult cu doamna doctor. Doamna Doctor m-a poftit să iau loc şi mi-a luat tensiunea cu un tensiometru automat în timp ce vorbea cu pacientul dinaintea mea. După ce acesta a ieşit, şi a intrat cel care urma după mine, a început să vorbească cu mine (acum intrăm câte doi ca să meargă mai repede). Mi-a adresat întrebări pe care le-aş caracteriza ca relativ spre deloc importante.  De cât timp lucrezi la firma ta? Ce cursuri faci? Cu ce firme lucrezi? Am răspuns politicos încercând să grăbesc din priviri desfăşurarea pseudoconsultaţiei. Încercam să îmi cultiv răbdarea şi prezenţa până când aceasta a scos un carneţel pe care l-a deschis cu gesturi rare. Mai spune-mi o dată. te rog, cum se numeşte firma ta şi ce număr de telefon ai. Am să te sun, să ştii!”. Am fost de acord să mă sune. Mintea mea era inundată de judecăţi de valoare … despre sistemul medical, despre oamenii care lucrează “la Stat”, despre programul meu care se dădea groaznic peste cap.

Workshop dezvoltare personala la Piatra Craiului

Mi s-a reiterat zicala “Nici o faptă bună nu va rămane nepedepsită”.

După consultație, am ajuns la o altă coadă care părea, de asemenea, foarte lungă. În acel moment am scos telefonul şi am început să sun. Am anulat o întâlnire cu speranţa că măcar voi ajunge la următoarea, în timp ce mintea mea făcea calcule frenetice probabilistice legate de viteza cu care înaintăm.

La un moment dat mi-am spus că e cazul să mă potolesc. Voi face astăzi ce pot, cu maximul de efort pe care îl pot depune. Am înţeles că nu are sens să mă opun. Am acceptat situaţia aşa cum era. M-am liniştit cumva … de undeva … subit.

La câteva momente după acest gând, o doamnă a venit către mine şi m-a abordat.

– Nu vă supăraţi, donaţi pentru cineva anume?

– Nu, i-am răspuns.

– Aţi dori să donaţi pentru cineva? sunt întrebată.

Priveam disperarea şi speranţa în ochii ei. Mi-am dat seama ce putea fi în sufletul pentru că acum 6 ani am donat împreună cu câţiva prieteni – cărora le sunt recunoscătoare şi acum pentru gestul lor – pentru tatăl meu care a fost operat de cancer de colon. Am simţit multă compasiune pentru experienţa ei.

– Sigur că vreau să donez pentru cineva! Cum procedez?

Doamna mi-a dat numele pacientului şi mi-a explicat ce trebuie să fac în continuare. Am urmat întocmai cele spuse şi am reuşit să înregistrez corespunzător donarea mea. Am mers mai departe spre donare. La un moment dat, doamna a revenit şi mi-a mulţumit, apoi a plecat. Am observat că discutase cu alte două persoane care acum stăteau împreună cu mine la coadă. M-a lovit un soi de curiozitate şi m-am adresat uneia dintre ele:

– Nu vă suparaţi! i-am zis. Aveţi idee de ce afecţiune suferă domnul pentru care donăm sânge?

– Da, sigur! Domnul suferă de cancer de colon şi are nevoie de masă eritrocitară pentru operaţie.

Am amuţit. Pe exterior şi pe interior.

Cam care erau şansele să mă abordeze cineva pe care nu-l cunosc, să donez pentru fix acelaşi lucru pentru care (împreună cu prietenii mei) donasem pentru tata? … unde mai pui că eram acolo in urma unei banale invitații a prietenelor mele. Probabil că matematica ar spune că mici.

Am încercat să înţeleg care este lecţia din această sincronicitate. Unele persoane i-ar spune coincidenţa şi ar trece mai departe ridicând din umeri. Eu nu pot face asta. Am învaţat de-a lungul timpului că aceste coincidenţe sau sincronicităţi sunt semne pe care ni le lăsăm din când în când ca să aprofundăm o anumită lecţie. În cazul meu, această lecţie a fost despre încrederea în ceva de dincolo de ego-ul meu, în acel ceva care ştie şi cunoaşte dincolo de norii iluziilor mele.

A face bine este o oportunitate. Este importantă intenţia de a face bine. Avem nevoie de ceilalţi ca să putem exprima binele din noi. Îi doresc domnului pentru care am donat să aibă acelaşi succes în însănătoşire ca şi tatăl meu, o viaţă lungă şi bună. Am mers la donare pentru a face bine, având astfel convingerea că doar așa pot să ajut la rândul meu. Aşa a fost, dar nu pentru că am aranjat eu lucrurile (!). Eu doar am pus la dispoziţie un gând bun şi o faptă bună. Restul a venit de la sine.

Innerchords | Discount ghid de meditatii

Leave a Reply