Blogul Innerchords

O şansă la echilibru şi fericire

Ziua 1 – călătoria de studii în Nepal

We wish you a pleasant flight!

Acesta este mesajul pe care îl auzim cu toţii atunci când urcăm în avion. Sigur că ne dorim ca asta să ni se întâmple. Sperăm din tot sufletul că o să avem un zbor fără zgâlţâieli şi anunţuri de centuri puse, fără frică şi stres … lin … pleasant flight.

Uneori, primele 30-60 minute te simţi norocos pentru că nu ai parte de zgâlţâieli, cumva te linişteşti după ce ai terminat de răsfoit o carte sau o revistă, şi te hotărărşti să închizi puţin ochii. Când zborul e mai lin şi mai plăcut şi poate că ai reuşit să adormi, când simţi că prima băluţă ţi se scurge delicat din gură, începe să urle un copilaş. Ştiţi acel sentiment? Sigur că te trezesti un pic, ştergi băluţa şi încerci să adormi la loc şi chiar reuşeşti, pâna când tânărul/tânăra nemulţumit/ă începe să urle din nou. Atunci, fie îţi pui căştile (dacă le ai), fie te decizi să nu auzi nimic şi speri să fie un pleasant flight în ciuda situaţiei create.

Workshop dezvoltare personala la Piatra Craiului

În zborul meu spre Dubai, pe culoarul vecin, la 1 metru de mine, se afla un tânăr de 18 luni, împreună cu mama sa. Nu am putut să nu remarc cât de frumuşel era. Rotofei, cu ochii albaştri şi blonduţ, era tare drăgălaş. Stewardesele au căzut impresionate pe rând, ca şi mine. Tipul era tare simpatic, chiar ne zâmbea dacă îi arătam că suntem interesate de el.

Timp de aproximativ o oră totul a fost ok, până când micul frumuşel a început să strige, mult, puternic, din toţi plămânii lui de român. Marea majoritate a călătorilor a ignorat cu succes strigătele micuţului. Mama era disperată, evident jenată şi încercând să facă ceva, dar micuţul-mare urlător nu a încetat vreme de 2 ore … fără exagerare! Ce a urmat a fost foarte interesant.

Nu că vreau să mă dau mare, dar având în vedere că am trăit cu 3 copii în casă faptul că se întâmpla ca un copil să urle, mi s-a părut un cântec de mierlă uşor răguşită. M-am uitat în avion, erau unii care şi-au pus căştile, alţii care dormeau fără nicio treabă, alţii au încercat să interacţioneze cu micuţul-mare-urlător, fără vreo şansă. Era foarte supărat. Nu a declarat de ce.

Toate bune şi frumoase, până când un domn de origine arabă (este o presupunere pe care o fac având în vedere limba în care vorbea), a început să ţipe ceva arătând spre copil şi cerând ajutorul stewardeselor. Acestea au venit, au încercat să discute cu mama şi apoi cu tânărul, pe rând. Nu a obţinut nimeni niciun rezultat. Tânărul o ţinea pe a lui, şi o spunea din ce în ce mai răspicat. Aceasta nu a fost cea mai mare problemă, ci faptul că domnul de care vă spun, a început şi el să îşi exprime nemulţumirea urcând constant decibelii din vocea sa puternică şi autoritară. Practic aveam un tânăr şi un matur care urlau în egală măsură, unul mai tare decât celălalt. Ce era de făcut?

Mama a înţeles. A luat tânărul şi s-a mutat în partea opusă a avionului. Ea avea la dispoziţie culoarul … în rest, unde să se mute?! Să sară din avion?! Să meargă la pilot?! La business class?!

Ducându-se în spate cu simpaticul urlător, mama a creat nemulţumiri şi în acea zonă. La o problemă care părea că nu are o soluţie, mama a găsit-o. A intrat cu el în baie. L-a întins pe masa de schimbat scutecele şi a stat cu el acolo. Tânărului îi plăcea acolo, însă oamenilor care doreau să utilizeze toaleta, nu. De ce? Pentru că erau două toalete şi amândouă trebuiau utilizate. Dacă era utiliazată doar una se făcea înghesuială la baie şi se aştepta prea mult, iar oamenii vor să astepte pe scaunul lor, nu pe culoar. Pam, pam!

În concluzie, mama a tot intrat şi a ieşit pentru perioade scurte din timp la baie ca să liniştească temporar copilul. Când ieşea, pentru că tânărul se nemulţumea din nou, urla din nou, iar asta neliniştea partea din spate a avionului, de aceea se muta iar în faţă, la locul dumneaei unde, din păcate, provoca nelinişte domnului nervos. Atunci se muta în baie, şi tot aşa…până cînd!?

Până în clipa în care micuţul-mare-urlător, epuizat după 2 ore de urlete, a adormit. Mama era transfigurată. Am povestit puţin cu ea cât micuțul dormea liniştit în braţele ei. Era la primul copil şi părea foarte rezistentă şi înţelegătoare. Nu l-a bruscat, nu l-a certat, nici o clipă. I-am zis că e o eroină. Două ore de stres şi nervi, timp în care a făcut tot ce a putut să îl liniştească. Apoi îl ţinea în braţele ei şi îl iubea. Aceasta este iubirea neconditionată (!).

M-am întrebat mai apoi cât de tare a suferit domnul nervos. Cred că mult. El îşi dorea un pleasant flight. Părea mai în vârstă și poate că era sătul de toate acestea, poate era bolnav, poate era nervos. Într-un fel sau altul, cred că a suferit mai mult decât micuţul-mare-urlător. El va ţine minte povestea şi o va povesti altora şi atunci va suferi din nou.

E greu să trăieşti pe lumea asta uneori; e greu să fii bun şi înţelegător, dar atunci când vezi o mama ca pe cea pe care am vazut-o eu atunci, înţelegi că umanitatea are o şansă la echilibru şi fericire.

Dacă toţi am fi mame unul cu celălalt din când în când am avea o şansă la echilibru şi fericire.

Innerchords | Discount evenimente

Leave a Reply