Blogul Innerchords

De la comunicare la creativitate

Dacă ar ajunge pe o insulă pustie, jumătate dintre femei ar alege să ia cu ele un calculator sau un smartphone conectat la internet. În cazul bărbaţilor, prima opţiune este un cuţit (36%), însă la o distanţă foarte mică de dispozitivul conectat on-line (34%). Acestea sunt date dintr-un studiu făcut recent de Google pe tema “Ce fac românii pe internet şi care sunt diferenţele dintre obiceiurile femeilor şi cele ale bărbaţilor?”. 🙂  Pe lânga faptul că este uşor hilar, rezultatul vorbeşte de la sine despre nevoia de comunicare şi socializare a oamenilor. Cititind acest studiu, întelegi de ce telefoanele mobile, sms-urile, WhatsApp, Imessage, Facebook ne-au invadat vieţile.

Avem nevoie să stăm în contact unul cu celălalt pentru a ne îmbunătăţi comunicarea? Sau doar avem nevoie să stăm în contact?

Am avut de curând o discuţie cu un manager care era foarte preocupat de felul în care ar trebui să răspundă la mailul unei colege dintr-un alt departament. Erau într-o discuţie în contradictoriu care risca să se ducă într-un conflict. Nu au ajuns până acolo, dar şi-au spus lucruri mai puţin plăcute. Am fost foarte curioasă să înţeleg de ce au preferat să îşi spună vorbele acelea pe mail când birourile lor sunt la un etaj distanţă. Desigur că răspunsurile au venit în secvenţa clasică: nu avem timp să ne vedem, nu cred că ar fi putut înţelege mesajul dacă i-l spuneam faţă în faţă, avea nevoie să îl “digere”.

Mi s-a parut foarte interesant să observ că toate răspunsurile erau despre celălalt. Celălalt are probleme în a recepta mesajul, a-l decodifica şi, uneori, chiar în felul în care îl trimite. Tu esti ok. Şi gata! Mi s-a părut absolut fascinant să văd că managerul cu care vorbeam nu s-a gândit la felul în care emoţia celuilalt îl impactează pe el sau la felul în care vorbele scrise de el creează emoţie în celălalt. Era foarte convins că acele mailuri interminabile au avut ca scop clarificarea unui mod de lucru între ei. Oare? Din perspectiva mea de observator al întregii poveşti, am putut să observ că tot ceea ce se întâmplase în această conversaţie era despre emoţii şi, uneori, ca dintr-o întâmplare, despre raţiune. Cei doi oameni care păreau că se află într-un dialog structurat – că doar era şi scris! – îşi trimiteau săgeţi emoţionale din sfera agresivităţii (jigniri subtile, critici, sarcasm).

În acest context este de preferat în scris pentru că atunci e mult mai uşor?

… nu e nevoie ca tu, cel care trimiţi săgeţile, să vezi şi să încerci să faci faţă reacţiei pe care o trezeşti în celălalt. Pe de altă parte, cel care le primeşte are timp să se regrupeze în urma loviturii primite. Rezultatul? Lupta emoţională e mai puternică şi mai subtilă. Cuvintele încep să se transforme în săgeti rafinate, îmbibate în stările emoţionale pe care vor să le transmită celuilalt. Forma bate fondul de departe … cuvintele curg … sensul lor dispare … este doar despre luptă. Cine să mai înţeleagă ceva?

Şi atunci nu este de mirare să auzim frecvent : “Dar i-am spus! I-am şi scris despre asta! Nu … nu … omul ăsta mă ignoră … nu avem cum să comunicăm şi gata!” Ce se întâmplă? Ce e de făcut astfel încât să reuşim să transformăm cuvintele din arme în informaţie cu sens? Teoriile sunt multe în acest sens şi toate încep de la felul în care ne ascultăm unul pe celălalt.

Ascultăm pentru a ne întelege sau pentru a ne combate?

Ce ne face să ne dorim să ne combatem unii pe ceilalţi? De ce e nevoie pentru a ne face curioşi unul faţă de celălat? Când simt cu adevărat nevoia de a-l înţelege pe celălalt? Care ar fi impactul asupra lumii în care trăim dacă am reuşi să facem toate aceste schimbări în modul în care comunicăm cu celălalt? Dar oare de teorii avem nevoie? De sfaturi despre cînd şi cum ar trebui să ne comportăm? Eu cred că nu.

Astăzi că oamenii ştiu într-o mai mică sau mai mare măsură cum ar trebui să îi trateze pe ceilalţi pentru o comunicare mai bună. Mai ştiu că această abundenţă în căile de comunicare vine din intenţia bună de a ne spune lucruri. Atunci când jignim sau suntem sarcastici o facem nu împotriva celuilalt, ci în primul rând, din incapacitatea noastră de a ne deschide faţă de celălalt. E mult mai uşor să aşezăm tone de cuvinte meşteşugite în subtilităţi raţionale decât să recunoaştem faţă de noi şi celălalt că ne este frică.

Aşadar, înainte de a ne gândi cum să facem şi ce să spunem, ar fi extraordinar să ne oprim pentru o secundă şi să ne conectăm la emoţiile noastre. Să ne întrebăm: ce simt eu, de fapt, faţă de această situaţie? De ce anume mă tem? Dacă lucrurile s-ar rezolva, ce aştept eu să obţin? Ce e în avantajul celuilat? Ce e în dezavantajul lui? Ce simt eu faţă de aceste lucruri?

Introspecţia înaintea lui “a face/a scrie/a spune” poate fi cheia unei comunicări mult mai eficiente. S-ar putea ca acordându-ne nouă atenţie înainte de orice altceva, să scurtăm mailurile şi mesajele. În felul acesta vom caştiga timp. Acest timp putem să-l folosim să ne întâlnim faţă în faţă. Vom putea să ne vedem şi să ne simţim prin ochii celuilalt. În acest scenariu mailurile, sms-urile, WhatsApp, iMessage nu ar dispărea … poate ar fi folosite mai puţin, dar ar începe să existe mai mult spaţiu pentru creativitate şi inovaţie care ar rezulta din comunicarea şi colaborarea mai bună dintre noi.

Tu când ai de gând să îţi scurtezi mailurile şi să prelungeşti timpul petrecut cu tine însuţi?

Conferința Requilibrium | Relațiile sănătoase în contextul agresiunii emoționale din societatea de azi

Leave a Reply